„Ava Ioanichie de la Sihăstria, biruit de bătrânețe și de grijile mănăstirii – tocmai arseseră o parte din acareturi –, a strâns obștea într-o bună dimineață de vară și a grăit celor optzeci de părinți și frați, tot atâția câți anii săi:
-Vremea este să las locul altuia, părinților și fraților. Blagosloviți și mă iertați pe mine, păcătosul, că mă trag la odihnă. Alegeți alt stareț. De azi înainte trec în rândul ascultătorilor, să-mi plâng păcatele pe care le-am agonisit cât timp a rânduit Cel de Sus să vă fiu povățuitor. Că, știți Preacuvioșiile voastre, nu-i treabă ușoară să porți grija atâtor suflete. Mai greșești, mai te mânii, ca omul, mâhnești frații, superi pe Dumnezeu. Dar vremea de greșeală trebuie răscumpărată cu vreme de pocăință. Și eu sunt slab, și cine știe zilele omului! Că mâine mă cheamă Dumnezeu și mă găsește nepregătit.
Au zis părinții:
-Lasă, Avă, că ne rugăm noi pentru Preacuvioșia ta. Milostiv este Dumnezeu. Rămâi mai departe. Cine ți-ar putea lua locul? Sfinția Ta ne-ai primit pe toți din lume și ne-ai învățat calea mântuirii și dulceața cugetării la Dumnezeu. Ai milă de sufletele noastre până la sfârșit.
Erau printre dânșii multe capete albe, dar toți se simțeau copii pe lângă el. Îi ziceau între ei «bătrânul», uitându-și numărul anilor lor, care nu erau cu mult mai puțini.
Toate străduințele părinților de a-l îndupleca să le rămână stareț au rămas zadarnice. Nu și nu! De altfel, îl știau: gândea bine înainte de a vorbi, și când vorbea, cuvântul era sfânt.
-Și pe cine s-alegem în loc, părinte? întreabă Natanail, cu dreaptă nedumerire.
-Pe Cleopa, răspunse bătrânul, simplu, privindu-i cu oarecare încruntare.
-Care Cleopa? săriră mai mulți, de parcă le-ar fi pus jăratic sub tălpi.
Ciudată priveliște când sfinții își pierd capul!
Câteva bărbi porniră să tremure mărunt, iar părintele Natanail începu să-și mănânce vârfurile mustății, trăgând firele unul câte unul cu limba și, așezându-le între buzele strânse, făcea cranț, cranț…. Avea păr aspru părintele Natanail și dinții din față întregi.
-Cleopa de la Piciorul-Crucii, explică bătrânul.
-Prostul de la oi?
Câțiva schițară zâmbete complice, înțelepte și îngăduitoare.
În spate, părintele Chesarie, un bătrân vânjos, cu barba roșie și lungă, își traduse zâmbetul de-a dreptul în cuvinte grele:
-S-a stricat bătrânul! Anii, ce vreți! Cu adevărat i-a venit vremea să se liniștească la chilie!
Lui Cleopa i se zicea într-adevăr «Prostul de la oi». Venise în mănăstire cu cinsprezece ani înainte, băietan cu armată făcută, și bătrânul îl încercase ca pe nimeni altul.
-Acum, frate Constantine, ești frate de mănăstire. De mâine te duci sus în munte, la Piciorul-Crucii, la stâna mănăstirii, și rămâi acolo până voi trimite eu vorbă să vii în obște, aici, cu călugării.
Trecuseră de atunci cincisprezece ani. Și iată că abia acum trimitea bătrânul vorbă să vină în obște!
Au încercat părinții să-l înduplece pe bătrân să renunțe. Nu i-au spus că gândul de a-l alege pe Cleopa e un gând năstrușnic, dar au găsit destule argumente cuminți.
Cleopa nu știe carte; Cleopa nu știe să vorbească cu lumea; Cleopa nu se va descurca cu reparațiile; Cleopa n-are experiență duhovnicească pentru că a stat numai la stână… .
-Merităm un stareț ca Cleopa; o să fie sfârșitul mănăstirii!
-Eu zic să fie Cleopa, stărui bătrânul în hotărârea sa. Dar Preacuvioșiile Voastre puteți alege altul. Eu mi-am spus numai o părere, fiindcă m-ați întrebat. Acum nu mai sunt stareț, nu mai poruncesc. Știu că vă gândiți la Ioil, ucenicul meu, dar nu va fi Ioil acum, Ioil va fi după ce va pleca Cleopa.
Asta suna a profeție, dar nimeni nu se ridică la înălțimea momentului. Lucrurile erau prea limpezi. Bătrânul își pierduse cumpăna minții.
Părintele Visarion, căruia îi încolțise un gând, propuse obștii să se retragă să chibzuiască ce e de făcut.
-Părinților, le zise el când rămaseră singuri, nu e bine să-l mâhnim pe bătrân. A fost tatăl nostru o viață întreagă. Să-l lăsăm să moară liniștit. Să-l alegem pe Cleopa, cum vrea el, și om avea noi grijă de mănăstire. Doar avem un consiliu. Cleopa să fie așa, de formă.
S-au întors și i-au spus bătrânului că l-au ales pe Cleopa. Bătrânul le-a mulțumit, zâmbind șiret și satisfăcut.
A doua zi, după Liturghie, îmbrăcați de sărbătoare, cu camilafce, cu mantii, sprijinindu-se pe bastoane de fagi, porniră toți să-și aducă starețul de la Piciorul-Crucii. Urcau tăcuți, rumegând îngrijorați întâmplarea, ca pe o mare încercare prin care a trecut mănăstirea.
Cleopa îi văzu cel dintâi.
-Părinte Antonie, strigă el, vine obștea la deal.
-Fac rugăciuni pentru ploaie, hotărî Antonie, când îi văzu urcând, și se repezi să rânduiască lucrurile în stână.
Obștea s-a apropiat tăcută, solemnă, ca la înmormântare. Îl priveau ciudat pe Cleopa, care stătea în fața lor, în costumul lui de fiu risipitor, zdrențuit și murdar.
Părintele Visarion a ieșit înainte, s-a gândit puțin, apoi a făcut o închinăciune până la pământ, apoi s-a răzgândit și a făcut o metanie pe iarbă, în fața lui Cleopa, care privea nedumerit.
-Părinte Cleopa, spuse Visarion, ridicându-se. Bătrânul s-a retras din stăreție și obștea te-a ales pe Sfinția Ta stareț. Am venit să te luăm în vale.
Și atunci toți ca la o comandă, se lăsară pe iarbă, făcând metanie ca la stareț după obicei, darCleopa a căzut odată cu ei în genunchi și a spus:
-Nu mă ridic de la pământ până nu vă schimbați hotărârea. Eu nu sunt vrednic de stareț.
Părintele Visarion a luat din nou cuvântul și a vorbit cam aspru și cam de-a dreptul:
-Știm. Știm noi totul, părinte. Dar e ascultare de la bătrânul. El te vrea. Noi ne-am hotărât
să ascultăm, ca să nu-l mâhnim. Cine știe câte zile mai are, și e păcat să-l supărăm tocmai acum. Primește, de ascultare. De mănăstire o să avem noi grijă. Să-i facem o bucurie bătrânului!
Auzind că e vorba de poruncă, Cleopa se ridică drept și zise cu seriozitate:
-Dacă e din ascultare față de bătrânul, primesc. Dar să nu mă lasați, părinților, fără ajutor.
Antonie, uimit și surprins, spuse vorbă neghioabă, așa, ca pentru sine, dar o grăi destul de tare:
-Și nu e nici măcar diacon!
L-au coborât în mănăstire, l-au îndrumat să se spele, i-au adus schimburi, dulamă și rasă nouă de la magazie, i-au dat bocanci cu care nici nu putea umbla ca lumea, și apoi l-au dus în biserică pentru ceremonia de instalare. Așa era datina.
A venit și bătrânul la biserică. Secretarul a citit fără entuziasm hotărârea de alegere, iar bătrânul i-a dat cârja stărețească fără nici un cuvânt, căci nu ținuse cuvântări niciodată. Apoi toți se mișcară, dând să se retragă, când noul ales ridică mâna, cerând ascultare.
-Starețul nostru știe să vorbească! zise unul în râs.
Într-adevăr, le dovedi că știe să vorbească.
Două ceasuri le vorbi din Sfinții Părinți, le arătă cum înțelege să-i povățuiască pe calea mântuirii, analiză păcatele «groase» și pe cele «subțiri» ale minții și ale imaginației, le dădu sfaturi, cită din memorie pagini după pagini, ca după carte, din Sfântul Isaac Sirul, din Efrem Sirul, din Ioan Damaschin, din Scărarul, din Maxim Mărturisitorul, din manuscrisele paisiene și din teologii moderni, le spuse cum înțelege să reconstruiască acareturile arse și cum va duce mai departe rânduiala bătrânului, și toți înțeleseră că se află în fața adevăratului urmaș al bătrânului.
La sfârșit, se rânduiră toți și-i sărutară mâna – cel dintâi bătrânul – , iar prin fața bătrânului trecură umiliți, cu respect și venerație.
Taina era simplă. Dintre toți, singur bătrânul știa că, în cei cincisprezece ani cât fusese la oi, lui Cleopa nu-i lipsiseră din traistă cărțile, împumutate în taină, fie de la Neamț, fie de la Secu, mănăstirile vecine de care se apropia anume cu turmele prin pădure, mănăstiri cu biblioteci mari, din care cincisprezece ani își făcuse o adevărată cultură teologică. Mai târziu, a putut sta alături de mari teologi și cărturari, care l-au iubit și ascultat.
Spusese bătrânul odată: Fiți cu dragoste și respect față de tot omul, că nu știți niciodată cine vă stă în față. Dar toți și-au amintit cuvântul și l-au crezut abia acum.
Ava Cleopa a refăcut mănăstirea, a întemeiat obști vestite și în alte părți, iar în locul lui la Sihăstria a venit Ioil, așa cum profețise bătrânul, care între timp se mutase la Domnul.
În anii din urmă, Ava Cleopa s-a retras din nou la metanie la Sihăstria, într-o chilie simplă, ascultător la rândul său față de un stareț tânăr, ucenic de-al lui, așa cum fusese și el ucenic al lui Ioanichie. Rânduielile lumii se schimbă ca anotimpurile, iar înțelepciunea reîntinerește cu fiecare generație.
Ava Cleopa nu se va mândri dacă aceste amintiri vor ajunge până la dânsul. (ava Cleopa era in viata n.n.).Citindu-le, va spune cu încredințare că e doar un călugăr obișnuit, că mai postitor decât el e Chiril, mai învățat e Petroniu, mai smerit e Paisie, mai folositor pentru obște e Caliopie, mai lepădat de avere e Valerian, mai iubitor de singurătate e Calinic.
Părintele Cleopa a fost câțiva ani stareț la Mănăstirea Slatina, apoi s-a retras la metanie, la Sihăstria.
Mitropolitul Antonie Plamadeala – „Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa” ed. Sofia Bucuresti 2010